Platformele comune extrem de generoase au clacat sub greutatea luptelor fratricide şi a intereselor meschine.
Convenţia Democratică şi Alianţa D.A., coaliţiile de dreapta care au guvernat România aproape şapte ani, au fost nu doar eşecuri în planul reformării profunde a statului şi a societăţii, dar şi dezamăgitoare în raport cu aşteptările electoratului. Platformele comune extrem de generoase au clacat sub greutatea luptelor fratricide, a intereselor meschine şi a lipsei de consistenţă şi de viziune a liderilor. O veritabilă reţetă a insuccesului. Spre deosebire, Patrulaterul roşu, alianţa de partide de stânga, a reuşit să supravieţuiască aproape patru ani. Situaţia nu este însă singulară, întreaga Europă de Est confruntându-se cu astfel de probleme.
Rezistenţa Patrulaterului roşu
Atunci când PDSR (actualul PSD) a propus unor partide mici (PRM, PUNR şi PSM), dar destul de gălăgioase, alierea într-o guvernare comună, presa şi electoratul au perceput această mişcare politică, denumită Patrulaterul roşu, ca pe o repliere a foştilor lideri ori nostalgici comunişti în jurul lui Ion Iliescu, el însuşi văzut ca un continuator al politicii de orientare comunistă. PRM, deşi a susţinut că n-ar fi fost la guvernare, a primit trei posturi de secretari de stat şi un post de prefect. PUNR a deţinut, începând din 1994, ministerele Agriculturii, Justiţiei şi Telecomunicaţiilor. Liderii PSM, conduşi de Ilie Verdeţ, au participat şi ei la guvernarea Patrulaterului roşu, primind posturi în administraţie. Poreclită la început Pentagonala roşie (era inclus şi PDAR al lui Victor Surdu), coaliţia a luat fiinţă neoficial în 1992 şi a fost consfinţită în 1993.
Elementul de coagulare a fost reprezentat de nostalgia faţă de trecut şi discursurile radicale pentru antrenarea electoratului în dispute cu profund iz naţionalist. Patrulaterul roşu s-a erodat la
