Maiestatea Sa Regele Mihai aduce un nemeritat titlu de glorie unei ţări pe care o slujeşte discret şi nobil, deşi cufundat în amărăciune.

Trebuie să fii incult ori smintit de propaganda comunistă pentru a te transforma într-un antiregalist irecuperabil pe tărâmul argumentelor raţionale. Regele a suspendat istoria în august 1944, când a întrerupt temporar bătăile unei inimi în suferinţă. A curmat un război greşit şi a făcut să bată inima sănătoasă a unei Românii aşezate iarăşi de partea bună a lumii prin decizii care l-au acoperit de însemnate elogii. A ţinut în echilibru anevoioasa cumpănă a anilor ce au precedat abdicarea sa forţată. Şi-a început apoi exilul, rupt de neam, îndurând umilinţe şi vorbindu-le din depărtare românilor în cuvinte niciodată ostenite despre ţara lor căzută doar vremelnic sub vremuri ticăloase. Regele Mihai n-a îngăduit să se stingă candela însufleţirii poporului său aflat în robie şi pentru care a însemnat mereu, de sus, de pe cerul ce străjuia calvarul său nemărturisit, steaua bunei speranţe. Mesajele sale coborau din tării şi se aşterneau, ca nişte fulgi împărăteşti, alinând răni şi ţinând trează nădejdea.

Şi a fost să fie decembrie '89. Regele era pregătit să ia avionul spre România, dar întoarcerea sa pe calea regală a fost blocată de barajele noilor autorităţi criptocomuniste. Au urmat alte umilitoare interdicţii de a-şi vedea ţara, cu acea excepţie grandioasă, de Paştele lui '92, când venirea Regelui a strâns pe străzile Bucureştiului peste un milion de oameni, aşa cum nu se mai întâmplase şi greu se va repeta în istoria României. În sfârşit, Regele Mihai avea să revină definitiv în ţară, onorat cum se cuvine de Administraţia Emil Constantinescu, recunoscut apoi, între anumite limite, în ultimul mandat al preşedintelui Ion Iliescu, în sfârşit, tolerat cu noduri în gât de supuşii regimului Băsescu.

Cel care l-a sfidat