Se pare că după ce au descoperit cum se schiază prin alte locuri, românii nu mai suportă să meargă în staţiunile autohtone. Nemulţumirile lor sînt nenumărate. Nu vor să se înghesuie pe şoselele de pe Valea Prahovei sau să se trambaleze cu bagajele pe treptele prea înalte ale trenurilor şi pe lungile peroane ale gărilor. Dacă luăm drept reper Sinaia, staţiunea de schi cea mai apropiată de Bucureşti, odată ajunşi acolo, se adaugă timpul pierdut cu găsirea unui loc de parcare chiar şi plătit. Paznicii se plîng că lumea a parcat dezordonat (nu i-a învăţat nimeni că ar putea dirija maşinile la intrare pentru a cîştiga mai multe locuri). Urmează întotdeauna scări incomode şi distanţe inutile care trebuie străbătute în clăpari între parcare şi instalaţia de urcat sau între două instalaţii prost gîndite ca poziţie. Aceste instalaţii nu pot fi plătite cu cardul bancar, nici măcar jos în staţiune, iar omul trebuie să-şi umfle în prealabil buzunarele cu bani cash (nu puţini) şi cu mărunţiş care să îi ajungă pentru întreaga zi de stat pe munte, pentru că altminteri, riscă să fie întors din drum de către casierii indolenţi. După ce primeşte o cartelă cu care poate schia o zi întreagă (mare reformă faţă de vechile bilete care se luau la fiecare urcare), i se spune că trebuie să păstreze şi bonul de hîrtie, pe care şi-l va înghesui de asemenea prin buzunare.

Cei care vor dori să încerce noua telegondolă (telegondolizza rice, cum îi zic mucaliţii de pe pîrtie), marea realizare a Primăriei " poate singura din ultimii 20 de ani, în afară de sensul giratoriu din centru " vor constata că totul e făcut în buna tradiţie a jumătăţii de măsură, că senzorul aparatului de la intrare nu reacţionează la cartela magnetică şi că trebuie să-şi scoată din nou mănuşa, să-şi descheie fermoarul, să-şi scoată cartela şi s-o vîre cu mîna într-un locaş special, că nu există nici o pîrtie care