Plec fastacit si tulburat de drama celui caruia Romania ii datoreaza un dram de respect. Macar atat, daca de recunostinta nu mai suntem capabili.
Nu se cuvine sa-l batjocorim in continuare pe Ion Coman si pe altii ca el, mai ales ca cei care inca lacrimeaza la intonarea imnului national s-au rarit stanjenitor. Batranul din fata mea se numeste Ion Coman. In trecutul apropiat, pe care unii se opintesc sa-l anuleze definitiv, barbatul, neputincios si garbovit acum, a fost ministru. Ministrul Apararii Nationale! Si nu numai. La un moment dat a raspuns, din partea Partidului Comunist, de Justitie. Desi teleormanean, ca si mine, nu l-am cunoscut atunci. Era interesant sa-l intalnesc si in plina putere. O putere pe care, cel putin asa imi povestesc colegii mai varstnici, n-a siluit-o, cum au facut nenumaratele lifte comuniste. De altfel, interlocutorul, sprijinit in baston si sovaielnic la mers, isi aminteste ca prin â80 a salvat de la executie vreo patru indivizi - din Ploiesti si Curtea de Arges - , condamnati la pedeapsa capitala pentru subminarea economiei nationale. Ordonase procurorului general al Romaniei, desigur, dupa ce-l convinsese pe Ceausescu, sa promoveze recurs extraordinar impotriva aberantelor hotarari judecatoresti si, astfel, nefericitii s-au intors din moarte.
Il privesc cu intensitate. Degradarea fizica nu l-a uratit deloc! E proaspat ras si hainele de casa, care-i acopera trupul beteag, sunt curate. Toiagul si surzenia nu i-au stalcit demnitatea, purtata cu aleasa noblete. O demnitate ce vine dinlauntru, de acolo de unde vegheaza generatii intregi de tarani mandri, ingropati in luminisurile campiei dunarene. Vorbeste corect si coerent, departe de stereotipul activistului rosu, agramat si suficient. Frazele sunt miezoase, semn al obarsiei morometiene. Ca orice batran, simte nevoia sa-ti impartaseasca zbuciumul sau interior. Ii e te
