Radu Afrim are la dispoziţie totul şi îşi permite totul, în „Câtă speranţă“, noul spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti. Afrim a lucrat cu ceamai bună trupă din Bucureşti, cu actori dispuşi să experimenteze şi să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred.

Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziţie care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul - cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care îşi permite să rişte. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său.

„Câtă speranţă" nu este un spectacol perfect. Începe cu un monolog-şoc rostit de Virginia Rogin şi care musteşte de autoironia lui Afrim. Regizorul este acuzat chiar de personajul din spectacolul său că metamorfozează tot ce e vital în ceva cu totul şi cu totul dizgraţios. „Numai un orb sau un împuţit ne-ar putea transforma ceea ce ne e mai drag pe lume în pişat şi căcat. Poate fi de înţeles ca un autor de teatru să aibă o obsesie, că a rămas încă la stadiul de caca-pipi, nicio problemă, nimeni nu îi interzice să se distreze cu obsesia lui acasă la el", spune „Soţia", în monologul „Cum mi-am întâlnit soţul".

„Câtă speranţă" se continuă apoi cu un interludiu de cabaret cu efectul scontat, dar se prăbuşeşte de la înălţimea la care se ridicase aproape instantaneu printr-o scenă care te face să aştepţi prea mult adevăratul spectacol. Este singurul defect în alternanţa momentelor.

Scena „Uşor ca fulgul", cu visătorul şi domolul care se trec reciproc strada, poate fi ori dinamizată, ori mutată în altă parte, dar trebuie făcut neapărat ceva cu ea. Însă, după ce trece acest hop, „Câtă speranţă" este de neoprit. Restul de scenete de teatru absurd, cu intrigi independente, oferă o fotografie clară a inventivităţii lui Afrim, bună de pus în ramă. În trei ore (fără pauză), surprizele regizorului te lasă cu gura căscată.

Cu