Scrisă într-o perioadă de criză, cartea lui Mihail Vakulovski poartă pecetea timpurilor pe care le trăim, care, în ciuda disperării, trec, câteodată, chiar şi ”în favoarea noastră”.
Pe Wikipedia, Mihail Vakulovski e prezentat ca ”autor, blogger, dramaturg, eseist poet, om de cultură, romancier, scriitor şi traducător român contemporan, originar din Basarabia, dar care trăieşte în România”. Wikipedia mai aminteşte că Mihail Vakulovski este fratele mai mare al lui Alexandru Vakulovski, ambii fondatori ai revistei TIUK! (k-avem kef), una dintre primele reviste on-line apărute în România. Tot Wikipedia nu uită să informeze cititorii că Mihail (ca şi Alexandru, de altfel) e fiul profesorului de limba română Alexei Vakulovski, autorul volumului ”În gura foametei”, publicat postum de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române, şi republicat, în 2013, de Editura ”Tracus Arte” din Bucureşti. Din biografia tatălului merită menţionat un amănunt semnificativ: din spirit de frondă, dar şi de profund dispreţ faţă de regimul comunist, el a refuzat să devină scriitor sovietic. Cartea lui Alexei reprezintă un document zguduitor, un adevărat bestiar al atrocităţilor umane din perioada foametei din 1946. Azi o stradă din localitatea Antonovka, locul unde s-a născut Alexei, îi poartă numele... ”Am auzit că prin alte părţi părinţii şi-au mâncat copiii, notează el, se spune că unii oameni se mâncau unii pe alţii numai să trăiască, să rămână în viaţă…”
Am făcut acest preambul la cronica despre ultimul volum de versuri al lui Mihai Vakulovski din două motive. Unu: volumul Riduri (apărut în 2013 la ”Casa de pariuri literare”, editor: un cristian) are un caracter autobiografic, prin urmare era necesar să introduc un minimum de informaţii despre biografia autorului. Doi: în volum apar multe referiri şi acolade vizavi de relaţia dintre