Am încercat întotdeauna să vedem patrimoniul de pe teritoriul României ca pe un tot unitar, un bun cultural comun, care ne oferă o poziţie distinctă în cadrul culturii europene. Din acest motiv, prezentarea obiectivelor de patrimoniu în paginile revistei noastre nu a ţinut şi nici nu va ţine cont vreodată de criterii politice, etnice sau de altă natură, în măsură să avantajeze/discrimineze pe unele sau pe celelalte. Ridicate de români, evrei, greci, unguri, germani, turci, ruşi sau de alte populaţii, clădirile istorice ale României de azi întregesc un pitoresc ce ar trebui să fie o adevărată carte de vizită. Totuşi, la prima vedere, ceva le desparte: finanţarea. Planul Naţional de Restaurare este unicul instrument prin care Guvernul României poate ajuta financiar reabilitarea monumentelor istorice de pe teritoriul ţării. Potrivit legii, Ministerul Culturii, în baza unor recomandări făcute de Institutul Naţional al Patrimoniului, întocmeşte o listă a monumentelor ce urmează a fi finanţate, ţinându-se cont de două principii de bază: stadiul de degradare şi importanţa clădirii. Dar, aşa cum am mai arătat şi în alte cazuri, se pare că aceste criterii, absolut normale şi legale, nu sunt singurele. Ne oprim, de data aceasta, în judeţul Bihor. Stop-cadru: judeţul Bihor Pentru această regiune, prin Planul Naţional de Restaurare (P.N.R.), s-a alocat pentru anul acesta un total de 705.750 lei pentru cinci obiective de patrimoniu: Cetatea Oradea, Castelul Stubenberg şi trei biserici (Abram, Parhida şi Fughiu). Prin intermediul acestei rubrici am mai călătorit cu ochii minţii prin judeţul Bihor, prezentând cu alte ocazii starea deplorabilă în care se află mai multe castele şi conace ungureşti, hotelul Parc, precum şi numeroase biserici de lemn: Căpâlna, Cociuba Mică, Duşeşti, Hinchiriş, Hotar şi Gheghie. Ultimele două fac parte, din fericire, dintr-un proiect transfrontalier, co