Datoria externă a României a trecut de 72,5 miliarde de euro şi, în situaţia în care a ajuns economia, creşte cu circa 1 miliard de euro pe lună. Va fi foarte interesant de văzut ce s-a întâmplat punctual în lunile din urmă, când au intervenit presiuni opozite. Pe de o parte, finanţarea externă s-a scumpit sever şi România, depunctată de agenţiile de rating, a trebuit la toate palierele (inclusiv la nivel de stat, cu toată îndatorarea slabă a autorităţii statale) să înceapă a plăti scump creditele externe, chiar dacă le-a găsit pe piaţă. Şi aceasta, fie că a fost vorba de creditări noi, fie mai ales de refinanţări.

Din acest punct de vedere, presiunea a fost de încetinire a creşterii îndatorării. Pe de altă parte, confruntată cu plafonări sau chiar scăderi ale investiţiilor străine şi ale remiterilor către ţară din partea lucrătorilor români în străinătate, România a fost nevoită să apeleze, într-o mai mare măsură, spre compensare, la credite externe, ceea ce a mărit presiunea creşterii îndatorării externe. Este interesant de văzut care a fost rezultanta unor asemenea presiuni opozite şi ce costuri a avut această rezultantă. S-ar putea să se fi evidenţiat câteva indicii asupra a ceea ce ar urma să se petreacă în domeniu pe ansamblul anului 2009.

În mod dramatic s-ar putea precipita acea situaţie în care serviciul datoriei (rambursările din 2009 în contul datoriei plus dobânzile aferente anului 2009 pentru ansamblul datoriei) să egaleze, poate chiar să depăşească, intrările sub formă de credite noi, moment din care România trece în faza în care trebuie să continue să se îndatoreze pentru a plăti creditele vechi, şi nu pentru a se alege din îndatorare cu ceva în planul dezvoltării.

O întrebare foarte concretă este următoarea: cine ar urma să plătească datoria şi cine o va plăti efectiv? O asemenea întrebare n-ar trebui pe fond să existe, principiul