În Parlamentul României a fost iniţiat un proiect care propune utilizarea rezervelor Băncii Naţionale pentru acoperirea deficitului bugetar. În continuare fac câteva observaţii de ordin economic privind această chestiune.

Dacă ne raportăm strict la balanţa de plăţi şi stabilitatea financiară (macroeconomică), rezervele sunt activele lichide (NFA - net foreign assets) pe care le deţine o bancă centrală, de care poate dispune. Într-un sens mai larg, care ar avea în vedere disponibilităţi de lichiditate ale bugetului public denominate în valută forte, rezerve valutare pot fi deţinute şi de o altă entitate decât banca centrală. De pildă, dacă de-a lungul timpului bugetul public ar înregistra surplusuri importante, resursele pot fi reunite într-un fond - plasamentele putând fi făcute pe termen mai lung sau mai scurt.

Când plasamentele sunt foarte lichide putem vorbi despre rezerve valutare ale unui stat (în afara celor de la banca centrală) din care se pot onora diverse obligaţii ajunse la scadenţă. Există cazuri în care un stat poate acumula, în afara băncii centrale, rezerve valutare? În Norvegia, care este mare exportator de ţiţei, venituri obţinute din exporturi (statul norvegian controlează compania care exportă ţiţei şi gaz natural) intră într-un fond suveran, care înseamnă, în fapt, rezerve valutare considerabile. Acestea pot fi investite sau menţinute ca lichidităţi. Sunt şi alte ţări cu surplusuri comerciale masive într-o situaţie similară. Fonduri de investiţii suverane exprimă, de altfel, putere comercială (de export) şi acumulare de lichidităţi forte (în valuta forte).

România nu face parte însă din categoria ţărilor care au fie o forţă comercială ieşită din comun (excedente comerciale majore), fie deţin o bonanza de genul unor câmpuri petrolifere şi gazeifere care să-i asigure venituri majore (deşi cu banii din vânzarea unor