Nu a fost Jean Moscopol. Nici Cristian Vasile. Şi nu a murit într-o crîşmă din Obor, cu paharul lîngă el ca un Nicholas Cage părăsind un Las Vegas balcanic, ci într-un apartament oarecare dintr-un Bucureşti zgomotos şi nedefinit, ajuns, cum necum, în secolul XXI. S-a spus că era singur şi bolnav. Toate astea însă contează prea puţin. Pentru că, indiferent de cine a fost sau cine nu va fi fost Gică Petrescu, numele lui va fi veşnic legat de acea stare specială a lucrurilor în care grijile, complicaţiile şi seriozitatea apăsătoare încetează să mai zumzăie enervant, pentru a se dizolva într-o veselie lucie, într-o nostalgie hîtră, într-o fraternitate fără nazuri cu toţi şi toate laolaltă. E adevărat, pentru ca toate astea să se întîmple, e nevoie de ceva înserare şi de un talmeş-balmeş pestriţ şi agreabil şi, mai ales, de un pic mai mult vin şi destindere ca de obicei. Reţeta e hilar de simplă şi exclude din start orice fel de împotrivire, fie ea şi intelectuală: "dragi prieteni, sus paharul, să ne-nveselim, pentru sănătatea noastră, cu toţi să ciocnim". Să fim sinceri: cît de hain ai putea fi la inimă încît să-i rezişti? Unde mai pui că o astfel de chemare, atunci cînd e cîntată de Gică Petrescu, are deja tot ce-i trebuie pentru a înlătura refuzurile grave: dulceaţă şăgalnică şi persuasiune suavă, frazare tacticoasă şi camaraderie implicită. În plus, dacă mai punem la socoteală şi aerul parfumat jovial al muzicii sale, care, dacă n-ar avea necazul de a fi interbelic, l-ai putea confunda oricînd cu o sănătoasă nepăsare atemporală, avem deja toate datele unui artist capabil să te cucerească definitiv, cu condiţia, de bun-simţ altminteri, de a-i înlesni misiunea cu vreo petrecere, nuntă sau, pur şi simplu, disponibilitate senină. Cu voia dvs., voi numi această cucerire efectul Gică Petrescu. (Efectul Gică Petrescu = fenomen muzical asemănător unui val tsunami care,