Regele Ferdinand I este mult mai puțin menționat în lucrările de istorie decât predecesorul sau succesorii săi. Putem atribui acest fapt concepției – comune majorității istoricilor – că Ferdinand a fost un rege slab, aflat sub influența unor personaje mai puternice din anturajul său. Desigur că în lucrările de propagandă imaginea lui Ferdinand este la fel de proastă ca cea a unchiului sau fiului său, descoperindu-i-se tot soiul de defecte, dar cei mai mulți istorici pun greșelile regelui pe seama influenței nocive pe care Ionel Brătianu o avea asupra sa. Cu toate acestea, la fel ca și Carol I, regele Ferdinand va cunoaște o reabilitare în istoriografia ultimului deceniu comunist.

La început, Ferdinand apare ca un prinț german adus în țară pentru a asigura continuitatea dinastiei impuse de cercurile străine. Spre exemplu, un articol apărut în „Scânteia” în 12 ianuarie 1948 îl descrie pe Ferdinand ca fiind un „slăbănog ofițer prusac [...] ieșit direct dintr-o cazarmă teutonă” . În cartea de propagandă Jefuirea poporului de către monarhie, autorii cărții, V. Anescu și M. Popa, care se pronunță foarte dur și față de Carol I, îl prezintă pe Ferdinand ca fiind „cel mai incapabil dintre monarhii Europei”, „o simplă marionetă în mâna acestei agente a capitalului englez” [n.a. – regina Maria]. Cei doi nu sunt singurii care vorbesc despre slăbiciunea regelui Ferdinand; și istoricii de la sfârșitul anilor '80, care vor reevalua rolul jucat de Ferdinand în istoria României, nu vor nega faptul că acesta nu a avut o personalitate puternică și că a fost puternic influențat de Ion I. C. Brătianu și de regina Maria. Spre exemplu, istoricul Ioan Scurtu, în Contribuții privind viața politică..., spune despre regele Ferdinand că a fost ținut departe de problemele politice de către unchiul său și că, deși era un om cu „o bună cultură generală” , care vorbea mai multe limbi străine