Cum pot fi ajutaţi aceia care nu-şi pot permite luxul de a cumpăra acei 30 mp utili, construindu-le din bani publici locuinţe confortabile?

Am mai pus, cred, în imagine, proiectul de locuinţe sociale realizate într-un orăşel din Anglia. Îl reiau întrucât problema e acută în România, implicit în Iaşi. Nimeni nu e preocupat să-l rezolve rezonabil. În acel orăşel, un arhitect şi-a cumpărat un loc frumos pentru casă. De regulă casa arhitectului are pentru clienţii potenţiali rolul unui manifest estetic. Ca să şi-o construiască cu răbdarea necesară arhitecturii de calitate, şi-a vândut apartamentul din centru şi şi-a făcut în şantier o casă de lemn, demontabilă, ieftină, rapid de executat în care a locuit provizoriu cu familia. Conceptul casei provizorii a atras atenţia primarului din oraş întrucât erau necesare destul de multe locuinţe sociale. Îndată, împreună cu arhitectul, au conceput un proiect cu 30 de case construite pe terenul pus la dispoziţie de administraţia locală. Tehnologiile de execuţie simple, rapide, au permis realizarea lor de către cele 30 de familii, într-un an, evident cu asistenţă tehnică şi tehnologică de specialitate. Un obiectiv al proiectului a fost folosirea de materiale reciclabile. Lucrătorii, membrii familiilor acceptaţi în proiect, erau şomeri. Au fost plătiţi cu salarii lunare concomitent cu învăţarea meseriilor necesare în domeniul construcţiilor. În final, 30 de familii cu copii au obţinut câte o locuinţă socială, rămasă desigur cu teren cu tot în proprietate publică. Au învăţat meserii utile şi s-a mai întâmplat un lucru extraordinar. Nimeni nu s-a putut muta în casă nouă până nu au fost finalizate toate. Scopul restricţiei? Toate cele 30 de familii au muncit împreună la toate casele. Au petrecut împreună zilele libere. Şi-au serbat aniversările şi onomasticile. S-au transformat într-o comunitate viabilă cu o puternică viaţă so