„Cîtă vreme visez,nu mă simt amenințată. Indiferentcît de îngrozitoare sînt visele“. Luiza Textoris Luiza Textoris, romanul lui Corin Braga apărut la Polirom în 2012, vine în continuarea unor scrieri mai vechi ale autorului, și mă refer aici în special la tetralogia Noctambulii (Dacia, Cluj-Napoca, 1992) – din care face parte și proaspătul Luiza Textoris –, scrieri care au la bază o preocupare, în felul ei – aș zice eu – ontologică, prin care este pusă la îndoială unicitatea realității vieții noastre de zi cu zi. Adică, altfel spus, este realitatea noastră chiar unica sau, așa cum se postulează deja de foarte mult timp în fizică, mai există și alte universuri, fiecare dintre ele dotat cu o realitate proprie, la fel de reală ca aceasta a lumii noastre diurne? Corin Braga, fidel unei alegeri mai vechi, alegere mărturisită la modul concret prin Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (Paralela 45, 1999), explorează, iată, în scrierile sale realitatea onirică, realitatea visului. Asta se întîmplă și în Luiza Textoris, un roman aparte, un roman oniric, unic în felul său în peisajul literar românesc actual.

Autorul mărturisea, într-un interviu din 2012, în legătură cu lumile alternative, următoarele: „Lumile visului şi universurile virtuale pun sub semnul întrebării un mecanism sau instrument psihologic pe care nici filozofii clasici, nici neuroştiinţele moderne nu au reuşit să-l elucideze: criteriul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? [...] Visul, în schimb, pare să suspende nemijlocit criteriul de certificare, încît nu mai simţim nevoia (sau nu mai avem posibilitatea) să înlăturăm întîmplările fantastice sau pur şi simplu neclare, lichide; în interiorul lui, toate lucrurile sînt egal îndreptăţite. Deoarece sînt fragmentare, izolate unele de altele, visele obişnuite nu au nimic ameninţător, nu ne