Pentru cititorul de presa care urmareste atent scena politica romaneasca, cazul Norvegiei pare, comparativ cu cel al Romaniei, absolut incredibil. In timp ce, in tara noastra, coalitia de la guvernare ameninta aproape saptaminal cu destramarea desi detine o majoritate de circa 63% in Parlament, in Norvegia coalitia care formeaza Executivul detine doar 25% din mandate in Legislativ si, cu toate acestea, este extrem de stabila. Daca acesta este un aspect mai greu de explicat, nu la fel stau lucrurile in comparatia pe care am face-o intre perceptia populatiilor din cele doua tari vizavi de Uniunea Europeana. Daca peste 90% dintre romani sint de acord cu aderarea tarii la UE, la referendumul pentru aderare din 1995, 60% dintre norvegieni au votat impotriva. Explicatia este simpla: in timp ce noi ne-am imparti bucurosi saracia cu Occidentul, norvegienii, cu un PIB pe cap de locuitor de 25.000$, dublu comparativ cu multe state din Uniune si de aproape 10 ori mai mare decit cel din Romania, nu se grabesc deloc sa-si imparta bunastarea cu altii. Spre deosebire de alte state ale NATO, care n-au facut-o deloc sau au declarat-o in termeni extrem de vagi, la summit-ul Aliantei de anul trecut, la Madrid, Norvegia a fost singura tara care s-a opus fatis admiterii Romaniei in primul val. Fara indoiala, pozitia Norvegiei poate fi de inteles: fiind cel mai nordic membru al Aliantei, cu o populatie de doar 4 milioane de locuitori si cu o armata performanta, dar de dimensiuni reduse, orice tentativa de intarire a flancului sudic inseamna o atentie mai mica acordata nordului si, implicit, scaderea influentei Norvegiei in Alianta. Pe 4 aprilie, anul viitor, este asteptata o noua decizie de largire a NATO, cu ocazia summit-ului de la Washington unde se vor aniversa 40 de ani de la infiintarea acestui organism. Desi Romania, alaturi de Slovenia, a fost declarata la Madrid candidata favorit