Cartea Ăsta sunt eu! Istorii personale, a doctorului Puiu Stoiculescu, apărută la Editura Christiana, propune, cum se spune din titlu, un autoportret compus cu dibăcie şi scrupulozitate după o idee mai puţin întâlnită – felul în care îţi recompui personalitatea după cei pe care ţi-i apropii sau de care te apropii din cei atât de mulţi cu care ne intersectăm prin viaţă. Sau, după spusa lui Pascal: „Nu m-ai căuta, dacă deja nu m-ai fi găsit“. E ca şi cum autorul, după ce îşi descrie, cu bucuria reîntâlnirii, prietenii, întâmplările petrecute împreună şi transfigurate în amintiri, şi-ar îndemna cititorul: „Look at me!“. Şi aşa începe a se contura, decupând dintr-un fel de „fiziologie a relaţiilor interumane“ un chip, imaginea unui intelectual rafinat, cu o temeinică expertiză în domeniul medicinii, teribil de exigent cu ceilalţi, aspirând (nemărturisit?) a fi un fel de arbitru al unei erudiţii elegante. În prefaţă, Răzvan Codrescu, amintindu-ne de Proust, consideră cartea un pariu cu sine, o tentativă de „recuperare a unui timp pierdut“. Ea poate fi citită şi astfel şi, parcurgând pagină cu pagină, putem reconstitui un timp comun sau, mai degrabă, spiritul unui timp în care fiecare se regăseşte într-o secvenţă bine delimitată la care se simte înclinat să reducă ceea ce îi este dat ca neîmblânzită trecere. De altfel, ce este o istorie, fie şi personală, dacă nu tentativa de a recupera din timpul grăbit spre uitare ceea ce rămâne spre a da seama despre tine ca profesionist, ca om?! O trecere sub semnul unei sentinţe aproape definitive şi „irevocabile“ – „sunt singurul meu stăpân şi servitorul conştiinţei mele“ – care sună bine, dar ascunde multe capcane în care se poate aluneca spre fantomatice autoamăgiri. Şi asta pentru simplul motiv că nu se lămureşte ce trebuie să înţelegem prin „stăpân“ câtă vreme ştim că ne putem lua viaţa oricând, dar nicicum nu ne-o putem da. Viaţ