Adevărul e că m-am cam săturat de ironii piezişe, ricanări caustice, şarje cvasiamicale, bobîrnace şi palme în cap de la mai toată lumea cu care intru în contact.

Oriunde mă duc, încerc să fiu şi să fac aşa cum m-a învăţat maică-mea, adică să arăt lumii o faţă de sărbătoare, în christica, pascaliana idee a lui „chaque jour suffit sa peine“. Prea e multă jale la vedere ca să mai adaugi şi tu ceva la haznaua depresiei generale. Şomer fiind de şapte ani, făcînd numai ce-mi trece prin minte, depinzînd numai de Dumnezeu şi soţie, neavînd şefi, subalterni, condică de prezenţă, obligaţii de ţuţăr, umilinţe financiare ori dulci corvezi de bunic, şi nedorind nimic din cele invidiate de mai toată noua lume bună (burse în străinătate, vilă, maşină 4x4, amantlîcuri şocante, concedii de fitze, lecţii de tangou argentinian, restaurante bio ş.a.m.d.), deambulez toată ziua în diverse medii artistice, unde inventariez nevrozele, angoasele, dezabuzările, debusolările care ne copleşesc existenţa. Şucărul, sictirul, lehamitea, miserupismul. Falimente, licenţieri, reduceri de lefuri şi personal, senzaţii acute de ratare, conştiinţă a inutilităţii profesionale, divorţuri, tensiuni ireductibile între părinţi şi copii, eşuări în narcomanie. Deprimism, catastrofism, tout est foutu, bătrîne, la dracu toate alea, băga-mi-aş. Dă-i în mă-sa pe toţi, că toţimint şi fură. La ce bun? M-am săturat, nu mai cred în nimic, ţară de rahat, toţi ăia buni au plecat şi pleacă. Se-alege praful de tot – deci vechea lege a lui Trahanache junior: „O societate fără moral şi fără prinţipuri va să zică că nu le are“.

Cam aici am rămas.

„De unde vitalitatea asta dementă a ta, optimismul ăsta neghiob?“ mă chestionează amicii, mai ales că toţi mă ştiu de cioranian ireductibil, vrednic atlet al deznădejdii, pentru care cea mai mică fărîmă de progres nu e decît un élan vers le pire.

Ei bine,