„Biserica ţiganilor a fost clădită din slănină şi aşezată în calea câinilor“, ziceau românii despre ţigani. Saşii transilvăneni au răspândit cu plăcere această zicală românească.

Recensămintele postcomuniste n-au făcut lumină asupra numărului cetăţenilor români de etnie rromă. Undeva între 700.000 şi trei milioane de persoane, apreciază diverse surse minoritatea care şi-a extins caracteristicile asupra reprezentării „românului" în străinătate. Dintre toate statele Europei Centrale şi de Răsărit, România este ţara cu cei mai mulţi cetăţeni de etnie rromă.

Iluminismul transilvănean

Deşi prezenţa ţiganilor în ţinuturile valahe e atestată din secolul al XIII-lea, vor trece încă secole până la a stârni interesul autorităţilor pentru soarta şi starea lor. Sub influenţa ideologiei luminilor, Curtea din Viena s-a preocupat întâi de ţiganii transilvăneni. De altfel, Transilvania este unică în diversitatea etniilor sale, scria preotul Michael Lebrecht din Şura Mică, citat de Marian Zăloagă („Reflectarea vieţii religioase a ţăranilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea în surse germane", Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti, Alba Iulia, 2002).

Prin deciziile luate de Maria Tereza (în 1768 şi 1773) şi de Iosif al II-lea (1782) s-a dus o politică dură de asimilare şi sedentarizare a ţiganilor transilvăneni, subliniază cercetătoarea Emmanuelle Pons („Ţiganii din România, o minoritate în tranziţie", Compania, Bucureşti, 1999). Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie şi chiar să-şi mai vorbească limba proprie. Prin poruncă împărătească, li se cerea să-şi clădească locuinţe şi să vorbească graiul celorlalţi din partea locului. Nu aveau voie nici să circule dintr-un comitat

într-altul fără învoirea autorităţilor. Li s-a impus să nu mai umble despuiaţi, să nu mai posede cai şi să nu mai doarmă claie peste grămadă - cop