Jurnalul Monicăi Lovinescu (Humanitas, 2002) are o particularitate care-l face insolit: deşi e scris în vest, se referă la est. Toate întîmplările trăite de autoarea însemnărilor timp de patru ani (1981-1984) sînt atrase de magnetul istoriei României şi de istoriile scriitorilor din ţară. Orice "eu" al Monicăi Lovinescu poartă cu sine un alai de voci. Este primul jurnal care arată că, la nivelul spaimelor, al speranţelor, al mişcărilor sufleteşti şi al preocupărilor intelectuale faptul că cineva a trăit "epoca Ceauşescu" în Occident sau între graniţele ţării poate fi destul de puţin important, cu condiţia să nu-i lipsească dimensiunea empatică. Ipoteza este uşor de verificat: citiţi, în paralel, Jurnalul lui Mircea Zaciu din aceiaşi ani şi Jurnalul Monicăi Lovinescu. Faptele intră într-o uimitoare consonanţă, iar privirea dinăuntru şi cea din afară se întîlnesc şi se potrivesc. Aceleaşi evenimente (scandalul E. Barbu, meditaţia transcendentală, disidenţa lui Tudoran, curajul unor scriitori în discuţiile de la Uniune etc.), aceleaşi zvonuri cu privire la Ceauşescu, (dar mai repede confirmate sau infirmate la Paris, totuşi), aceeaşi agitaţie, suspiciune, hărţuială şi apăsare. Desigur, Jurnalul Monicăi Lovinescu are privilegiul de a consemna şi mici întîmplări "proaspete" despre exilul parizian.

Seară la Eliazi. Nu e bine la vîrsta asta să te desparţi prea mult: iar mi se pare îmbătrînit [...]. Nu trebuie dramatizat însă: e mereu întreg. Dovadă: cele trei prime capitole din al doilea volum al Amintirilor sale pe care ni le-a dat să le citim [...] O singură anecdotă în aceste pagini: Cioran îi trimite de la Paris o carte poştală în care-i scrie că e gata să vină în România numai pentru a mînca o mîncare gătită cu sarea scoasă din ocnă de Nae Ionescu. Mircea o tăiase în text, V.şirgilţ îl imploră s-o lase (Joi 9 iunie 1983).

Monica Lovine