Avantajul numărul unu, atunci cînd ai optat definitiv pentru o tabără sau alta, este că poţi lua o lungă pauză de gîndire. Nu mai trebuie să judeci, să iei notă de realitate, să faci evaluări calme ale „situaţiunii“. Ştii din capul locului cine sînt duşmanii, vinovaţii, băieţii răi. Ştii cine şi cum a greşit, ştii cine nu greşeşte niciodată, ştii cine trebuie urît (necondiţionat) şi cine trebuie iubit (necondiţionat). Ştii ce-ar trebui să facă guvernul, opoziţia, electoratul. Ştii că ştii şi că ceilalţi, cei care te contrazic, nu ştiu. Cu asemenea premise, orice prestaţie publică e gata făcută. Devii executantul aproape mecanic al unui program prestabilit. Nu ţi se cere, în fond, decît capacitatea de a nu te plictisi niciodată să ai dreptate. Trebuie să fii sigur de tine, tenace ca picătura chinezească, campion euforic al tuturor certitudinilor.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Ca deţinător al adevărului absolut, ai, oricînd, la îndemînă, criteriul după care poţi amenda derapajele tuturor. Chiar şi ale celor din propria tabără, dacă au mici (şi vinovate) accese de „obiectivitate“. Dacă, de pildă, un liberal sau mai mulţi sînt stînjeniţi de vecinătatea cu Gigi Becali, nu există nici un dubiu: respectivii sunt criptobăsişti, trădători, antinaţionali. Dacă ministrul de Externe amînă să semneze o decizie strîmbă a unui „coleg“ de administraţie culturală, insul s-a demascat: e agent infiltrat al Cotrocenilor. Dacă prim-ministrul, după tot soiul de (înnăscute) jocuri de picioare, declară, totuşi, că indiferent de divergenţe, relaţiile instituţionale cu preşedinţia trebuie să funcţioneze cît de cît normal, avem toate motivele să fim suspicioşi: dl prim-ministru se gudură, vrea o nouă nominalizare, e „împăciuitorist“. Dacă un vechi politician şi fost preşedinte se îndoieşte de expertiza şi experienţ
