La ultima editie a Tirgului Gaudeamus, asaltul noii literaturi a continuat in forta. Prefer sa vorbesc despre literatura noua si sa ocolesc formula, deja consacrata, de literatura tinara, care are o conotatie inevitabil peiorativa si discriminatorie.
O privire atenta asupra istoriei artelor si literaturii confirma un adevar simplu: in domeniul acesta, nu criteriul virstei este cel care conteaza, ci acela al validitatii estetice si al noutatii, singurul relevant si in masura sa determine modificarea ierarhiilor canonice existente deja. La saptesprezece ani de la caderea regimului comunist, cred ca se poate vorbi, intr-adevar, de o noua literatura romana, nu doar din punct de vedere cantitativ (numarul mare al autorilor de diferite virste afirmati dupa 1990), ci si din acela – mult mai semnificativ – al noutatii mijloacelor de expresie si a temelor abordate. Sa nu fim nici orbi, nici ipocriti si sa recunoastem ca, in anii din urma, asistam la o continua diversificare a registrelor stilistice si la o pronuntata deschidere a discursului literar catre valorificarea posibilitatilor inepuizabile ale umanului. Detabuizarea, renuntarea la discursul esopic, regasirea firescului si a gustului pentru ludic, precum si recuperarea memoriei personale si incursiunile subiectiv-nostalgice sau necrutator-ironice in trecutul recent sint marci distinctive ale discursului literar contemporan. Noua literatura este egocentrica, preocupata indeosebi de problematica eului si a relatiilor sale complexe cu istoria (indeosebi cu mica istorie, cea a banalitatii cotidiene, care macina egal destinele umane).
Multi dintre scriitorii care s-au impus dupa 1990 – dar si unii dintre cei mai reprezentativi prozatori afirmati inainte de 1989 – par tot mai ispititi sa se reintoarca la poveste si nu isi ascund interesul pentru cursivitatea epica si pentru personajele prismatice,
