Ultima generaţie de poeţi a avansat semnificativ în receptarea critică şi publică, obţinând, prin unii dintre reprezentanţii ei, o notorietate nu numai locală. Marius Ianuş, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin şi alţi autori tineri şi foarte tineri sunt activi în revistele culturale şi pe net, iau şi dau interviuri, intră în polemici, reprezintă literatura nouă la târgurile internaţionale de carte; fac şi desfac poezia autohtonă, cu o râvnă ce nu trece neobservată. Bucureştii literari sunt un mediu propice pentru asemenea autopropulsări (pe deplin meritate în cazurile de faţă), fiindcă, orice s-ar zice, soarele afirmării personale tot din Capitală răsare.
Există însă pe lângă aceste vedete metropolitane o serie lirică întru totul competitivă artistic: poeţi care, trăind în provincie, îşi asumă cu o anumită voluptate masochistă marginalitatea, încăpăţânându-se să fie "doar" poeţi. Constantin Acosmei şi Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman ori Ştefan Manasia fac parte din acest lot risipit pe întinderea provinciilor româneşti şi închegat cu dificultate într-o imagine critică unitară. De fapt, ei nici n-ar trebui vârâţi cu tot dinadinsul într-un standard poetic, într-un format convenabil care să-i instituţionalizeze şi să-i facă buni la export. Cel care e "doar" poet se simte bine în hainele lui de zi şi de noapte. Nu vrea să fie nici importat, nici exportat, nici copiat, dar nici copiator al esteticilor la modă. Obsesia lui este să fie, pur şi simplu, nu să figureze.
Din Cartea micilor invazii, volumul nou al lui Ştefan Manasia, se poate vedea cum amplasamentul e transformat într-un crez literar şi un program cu adresă polemică. "Scrie despre margin(al)i, dinspre margine", notează poetul despre el însuşi, pe una dintre clapetele plachetei, selectând pe cealaltă un citat din scrisul unui alt tânăr provincial de calibru, de data aceasta c
