Replicile şi atitudinea fostului şef al arbitrilor în faţa judecătorilor concurează cu scene memorabile din filme.
Erau vremuri bune la începutul anilor '90, chiar dacă inflaţia rostogolea preţurile. Intrările la metrou miroseau a plumb şi a hîrtie de ziar, şi cam unul din trei oameni îşi cumpăra un jurnal de pe muchiile de cauciuc ale scărilor rulante. În fotbal, Tata Jean şi "Pinalti" călăreau campionatul, "Generaţia de Aur" bifa calificare după calificare, aveam jucători la Milan, la Barcelona, la Chelsea.
Mai ales în deplasările lungi, ziariştii călătoreau în aceleaşi trenuri cu arbitrii. Cînd locomtiva oprea în cîte o gară, gen Simeria sau Adjud, cît să se schimbe nişte vagoane, coboram pe peron, ori dintre noi, ori dintre ei, să mai facem plinul. Un sendviş, un suc, o bere... Noaptea ne căţăram în vagoanele de dormit, iar discuţiile se prelungeau pe culoarele-nguste, unde deseori analizam meciul, cu arbitraj cu tot. Ne despărţeam în Gara de Nord, îi ardeam la note cînd era cazul, iar pe atunci notele din caseta tehnică aveau valoare de verdict.
Pieptănătură impecabilă, ochi jucăuşi. Şi albaştri
Vasile Avram, cu mustaţa şi cărarea într-o parte aranjate impecabil, era printre cei mai respectuoşi. Vreunul îţi mai reproşa una-alta, el zîmbea mai mereu. Zîmbea şi din ochii săi jucăuşi şi albaştri. Odată, într-o şedinţă de redacţie la "ProSport", cînd Tolontan se stropşea la reporterii speciali, lipseau subiectele, Andrei Vochin, care era şef la "fotbal intern", a glăsuit pe ton egal, ca întotdeauna. "Am eu unul. Vasile Avram mi-a dat un interviu în care recunoaşte că a fost securist". Deşi n-a mirat prea mult, prea erau impecabile mustaţa şi cărarea într-o parte, prea era privirea albastră, am făcut mai toţi ochii mari. "Cine, bă, Avram?". "Exact. Vasile Avram", a răspuns Vochin, la fel de sigur ca azi, în faţa tablei cu magneţi de
