Nu există, în aparenţă, nici o legătură între Gigi Becali şi Emil Boc, cu excepţia fatalităţii de a se fi născut în aceeaşi ţară. Cu toate acestea, psihoistoria indică una: ambii au devenit ţinte sacrificiale într-un moment de exasperare al psihologiei sociale. Diferenţa e că Emil Boc a căzut, în vreme ce Becali s-a discreditat doar moral, dar rezistă. Motivul rezidă în locul diferit pe care cei doi îl ocupă în economia simbolică a psihologiei tribale: Boc era în centru, într-o poziţie politic vorbind expusă, exponenţială, pe cînd Becali gravita la margine, cu prea puţine ingerinţe în actul efectiv de decizie. Cu ani în urmă, socialismul şi Ceauşescu au înţeles foarte bine că fotbalul nu este doar un simplu joc desfăşurat pe teren, ci şi un mijloc de defulare a unor energii sociale explozive, care, dacă nu ar avea un canal secundar de decantare, s-ar îndrepta periculos împotriva sistemului ca atare. Aşa s-a născut patronajul personal şi instituţional al unor echipe: cînd Dinamo juca cu Steaua, se confruntau pe teren Ministerul de Interne şi Armata; cînd Craiova se bătea cu Jiul, oltenii dădeau piept cu minerii, şi aşa mai departe.

Cei de o vîrstă cu mine îşi amintesc, probabil, de stupoarea pe care am trăit-o atunci cînd s-a înfiinţat echipa de fotbal a Scorniceştiului şi a început să urce în clasament: era evident, pentru toată lumea, că învestitura simbolică a preşedintelui se revărsa asupra economiei de funcţionare a echipei, „îndrăzneala“ de a învinge Scorniceştiul pe teren reprezentînd defularea incapacităţii de a-l înfrunta pe dictator în cîmpul minat al politicii. Prin urmare, nimic din ce se scanda sau afişa atunci pe stadioane nu era interpretat ca pe un act de ingenuitate. Regizori din umbră manipulau bannerele şi scandările ritmate, pentru a sugera Centrului dorinţe pe care Marginea nu avea curaj să le solicite pe cale directă. În perioad