Absolut şocantă dezinvoltura cu care preşedintele Băsescu trânteşte trăs­nă­ile cele mai gogonate cu aerul că sunt adevăruri verificate. Nu îl bă­nuiam de scrupule excesive cu privire la acurateţea mesajelor sale, dar îl credeam mai prudent – un po­li­tician versat se fereşte să fie prins cu minciuni evidente. Iată de ce mize­ra­bilul atac împotriva Regelui Mihai mi se pare remarcabil: prin densitatea de tâmpenii imediat depistabile. Nu mi-ar ajunge spaţiul să le enumăr pe toate, deşi intervenţia prezidenţială a durat sub două minute. Iată doar două exemple edificatoare.

Ion Antonescu nu i-a fost "prim-ministru" Regelui Mihai, cum pre­tin­de nonşalant Traian Băsescu. Ma­re­şalul era conducătorul statului, lide­rul unei dictaturi militare în care monarhia rămăsese o instituţie pur simbolică.

Paul Lambrino, cumătrul pre­şe­dintelui, nu a făcut şi nu face parte din "Casa Regală". Fiindcă dreptul dinastic este diferit de dreptul civil. În această materie, tribunalele nu au nici o competenţă, decizia revenindu-i în totalitate şefului Casei Regale. Adică, azi, Regelui Mihai. Cu siguranţă că s-a găsit cineva la Cotroceni să-i explice asta şi lui Traian Băsescu. Aşadar, preşedintele României încearcă să legitimeze în mod deliberat o impostură. Mizând pe ignoranţa celor mulţi şi pe complicitatea curtenilor săi. Spectacolul acestei complicităţi este mai respingător şi mai terifiant decât cel al dezinhibiţiei prezidenţiale faţă de adevărul istoric sau de bunul-simţ.

Am auzit zilele acestea foşti "monarhişti" explicând că nu e nimic greşit să insinuezi că Regele Mihai ar fi fost un criminal de război şi un trădător de ţară. Cică are şi preşedintele dreptul la opinie, ca tot omul. Mari apostoli ai "anticomunismului" nu par deloc deranjaţi de faptul că Traian Băsescu foloseşte cu vervă exact clişeele propagandei securistice din Epoca de Aur