Mi-e drag să văd că tinerii din Horezu nu se simt ruşinaţi nici să poarte costumul tradiţional, nici să lucreze oale, aşa cum de vreo trei veacuri făcură strămoşii lor. Şi mi-e drag să văd şi că ştiu cum se fac bucatele, căci, deh!, nu-i lucru simplu să te învârţi cu folos printre crătiţi şi oale. Îmi spun, privind o tânără „meşteriţă”, ce mândră trebuie să fie ea când pune la fiert sarmalele în oala trudită cu mâna ei, şi cum pe masă le aşază, celor dragi, tot în farfurii pe care le-a împodobit cu mâna-i!
Secrete şi legi nescrise
Nu ştiu din ce familie celebră va fi făcând parte fata asta frumoasă. Poate Ogrezeanu, poate Vicşoreanu, poate Mischiu ori Iorga… Dar ştiu un lucru pe care l-am aflat în timpul peregrinărilor mele printre meşterii de oale din Horezu: dacă fata cunoaşte secretul oalelor din familia ei, sub nici o formă, când se va mărita, nu îl va duce casa soţului. La fel, ce va afla de la noua ei familie, nu va împărtăşi celei vechi. A trecut suta de ani de când asta-i lege nescrisă, şi-mi vine în minte povestea unei doamne Vicşoreanu (care-i văduvă, acum, şi deţine o imensă colecţie de vase lucrate de câte patru generaţii de olari din familia ei şi din cea a bărbatului ei) care timp de o jumătate de veac n-a scos o vorbuliţă despre secretele neamului Mischiu din care se trage.
Când a ales să se căsătorească cu băiatul unei familii „rivale” (într-ale olăritului, desigur), aproape că stătea să se nască o nouă tragedie shakespeariană, ca-n Romeo şi Julieta. Dar ţăranul român e mai aşezat decât nobilul veronez, aşa că simpla respectare a legii nescrise a fost suficientă pentru ca lucrurile să curgă pe făgaşul lor, cele două familii să prospere, iar copiii să ducă mai departe tradiţia. Spunea dna Vicşoreanu că poate a şi fost ajutată de soţ în cazul ăsta, căci el nu i-a mărturisit chiar tot secretul şi câte ceva tot i-a rămas ne
