Dacă aş fi întrebată la repezeală care sunt titlurile cele mai celebre (adică ştiute, pastişate, repetate papagaliceşte), cele care gâdilă urechea oamenilor cât de cât şcoliţi, aş spune, probabil:

O mie şi una de nopţi

Visul unei nopţi de vară

Mult zgomot pentru nimic

Roşu şi negru

Crimă şi pedeapsă

În căutarea timpului pierdut

La umbra fetelor în floare

Muntele vrăjit

Un tramvai numit dorinţă

Jocul cu mărgele de sticlă

Cântăreaţa cheală

Aşteptându-l pe Godot.

Nu contează conţinutul acestor cărţi, întâmplător toate capodopere, ci numai rezonanţa titlului. Din lista de mai sus, poate că pe locul întâi, la noi cel puţin, ar sta Crimă şi pedeapsă, care circulă şi ca expresie argotică, un fel de superlativ admirativ-negativ: ,e crimă şi pedeapsă ce se întâmplă acolo".

Paricid, ca toate titlurile mari, şi acesta intră în patrimoniul universal, ucigându-şi autorul. Şi totuşi, nici unul dintre titluri nu e legat mai organic decât acesta, atât de perioada care l-a generat, secolul 19, cât şi de concepţia despre viaţă a autorului său. Recitind recent romanul lui Dostoievski mi-am dat seama încă o dată de falia uriaşă care s-a creat între secolul 19 şi al 20-lea sau încă proaspătul şi deja înspăimântătorul secol 21.

Pentru Dostoievski şi contemporanii lui, cele două cuvinte sunt în succesiune logică şi obligatorie. Oamenii secolului 19 credeau că orice crimă antrenează neapărat o pedeapsă, că aceasta e o lege imanentă a societăţii şi a firii. În gazetele timpului, din ale căror relatări se inspiră de altfel şi Dostoievski, se povesteşte frecvent despre ucigaşi ai căror părinţi au murit de durere, despre ruşinea pe care o simte vinovatul după ce a comis o faptă ,urâtă", despre chinurile