Secole de-a randul, apartenenta la un curent artistic a fost un titlu de onoare. Lumea era conceputa ca un intreg, in care nici o parte nu putea fi analizata independent de celelalte. Am incremenit in postmodernism, parca de frica sa nu fim obligati sa vorbim intr-o zi despre post-postmodernism.
Secole de-a randul, apartenenta la un curent artistic a fost un titlu de onoare. Lansate sau nu prin manifeste, curentele erau clar definite, ca si gruparile care le emanau ori se refugiau ulterior sub umbrela lor. Nu de putine ori se inregistrau reactii la reactii: simbolismul a aparut ca replica la parnasianism, care la randul sau era o delimitare de romantism - ceea ce e departe de a insemna ca, printr-o negare a negatiei, simbolismul ar insemna o intoarcere la romantism.
In acelasi timp, insa redescoperirea trecutului era o obsesie ciclica, prin curente reluand - in forma si/sau continut - idealuri trecute, cu sau fara "neo" in titlu.
A fi sau nu platonicist, a sustine sau nu ideile lui Aristotel erau criterii extrem de importante si fiecare artist voia sa se stie in slujba carei filosofii se pune, mesajul artei sale fiind strict legat de aceasta. Dar, ma rog, vorbim despre epoci in care arta avea un mesaj...
Creatia isi cauta, fundamenta si analiza nu doar legaturile cu filosofia, ci si pe acelea cu stiinta. Darwin sau Newton isi puneau amprenta asupra curentelor si tendintelor artistice. Si asta pentru ca - intr-o vreme in care termenul de multidisciplinaritate mai avea de asteptat secole ca sa fie inventat - lumea era conceputa ca un intreg, in care nici o parte nu putea fi analizata independent de celelalte: nici religia - care si-a amestecat serios destinul cu cel al artelor si acela al filosofiei; nici socialul - care juca un rol-cheie in abordarile culturale, fie prin asumare ("arta pentru toti"), fie prin delimitare ("arta pentru arta
