Un atent şi subtil observator al peisajului uman din România post-comunistă este Radu Pavel Gheo. "Clipurile" sale din volumul Numele mierlei sunt varianta milenaristă a Momente-lor lui I.L. Caragiale. Dacă din schiţele clasicului, cititorii de azi pot intui psihologia socială şi moravurile societăţii româneşti de la începutul secolului XX, cei de mâine vor înţelege din comprimatele de proză ale lui Radu Pavel Gheo care erau dilemele, orizontul cultural, particularităţile de limbaj, felul de a argumenta ale omului tranziţiei din primii ani ai mileniului III. Iar asemănările nu se opresc aici. Inclusiv metodele de abordare a materiei literare sunt identice pentru cei doi scriitori. La Gheo, ca la Caragiale, profilul cultural, psihologia şi identitatea socială ale personajelor se desprind exclusiv din dialogurile pe care acestea le poartă cu alte personaje. Autorul nu analizează şi, în general, se străduieşte să nici nu descrie, cu atât mai puţin să judece. El se mulţumeşte să reproducă frânturi de conversaţie din care se desprind însă limpede o stare de fapt, dar şi profilele sociale, culturale, morale ale celor în cauză.
La prima vedere, să scrii o astfel de proză pare floare la ureche. Nu-ţi rămâne decât să fii cu urechile ciulite la orice zgomot al străzii, sau, mai bine să ţii un reportofon deschis atunci când eşti la berărie şi apoi să transcrii scrupulos tot ce a rămas imprimat în memoria acestuia. Fireşte, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Deşi pare aleatoriu şi gratuit, fiecare dialog este relevant într-un fel sau altul (pentru percepţia publică a unor evenimente, pentru anumite şabloane de gândire şi/sau de limbaj, pentru psihologia participanţilor la discuţia respectivă), îi lasă cititorului un spaţiu de meditaţie sau îi stârneşte râsul. Pentru aceasta este însă nevoie ca replicile să sune pe deplin veridic şi să producă revelaţia unor
