Sistemul sovietic a fost unul mitocratic, asadar unul in care domneau miturile si legendele. Aleksei Stahanov a fost simbolul proletarului eroic, maresalul Jukov al militarului glorios, Iuri Gagarin al victoriei comunismului in spatiu. Lordul Cecil Rhodes spunea ca daca ar putea “ar coloniza stelele”. Cam la fel gandea si Nikita Sergheievici Hrusciov, prim secretar al CC al PCUS si presedinte al Consiliului de Ministri al URSS, pe 12 aprilie 1961, cel care, in anii 30, condusese organizatia de partid din Moscova in timpul constructiei Metroului (care purta numele lui Lazar Kaganovici, pe atunci mana dreapta a lui Stalin), alt simbol al omnipotentei sistemului. Hrusciov era un incurabil optimist. Scopul suprem era sa ajunga din urma si sa depaseasca Statele Unite, pe scurt, sa-i ingroape pe capitalisti sub povara propriei lor nimicnicii. In 1959 avusese loc Congresul al XXI-lea, extraordinar, al PCUS, la care se adoptase Planul Septenal (aveam candva o serie de timbre care anuntau minunile erei sovietice).
Lansarea sputnikului in 1957 fusese utilizata propagandistic pentru a destrama efectele negative, in planul relatiilor publice globale, ale sangeroasei suprimari a Revolutiei Maghiare in noiembrie 1956. In 1960 avea loc la Moscova conclavul mondial al partidelor comuniste. Se prefigura conflictul sovieto-chinez legat de viziunea despre “coexistenta pasnica” si de definirea experientei staliniste. Mao anuntase ca “vantul de la Rasarit va triumfa asupra vantului de la Apus”. Pentru Mao, Hrusciov era exponentul celei mai primejdioase maladii, revizionismul capitulard. Pentru Hrusciov, Mao era un aventurier senil, un dogmatic incorigibil.
Zborul lui Gagarin era o lovitura de imagine colosala. Tanarul cosmonaut, cu irezistibilul sau suras, era personificarea lui Homo Sovieticus, a Omului Nou. Asa il zugravea Pravda, asa il romantizau ziarele din statele