În urmă cu cîtăva vreme, avînd de discutat la clasă despre disidenţa anticomunistă, m-am decis să fac o lecţie „practică“. Aveam în minte, între altele, nişte piese ale lui Andrieş, de pe Interzis: „Dracula Blues“, „Dragă Şeherezada“, „Mie mi-e somn“ şi încă vreo cîteva. Ştiam cît sînt de deschişi elevii mei la experienţe care presupun altceva decît ceea ce fac în majoritatea timpului, puneam la socoteală şi faptul că sînt înzestraţi, cei mai mulţi, cu un simţ sănătos al umorului, întrevedeam o discuţie savuroasă, cu analize rafinate pe text şi cu mult rîs. Chiar rău n-a ieşit... dar s-a întîmplat următorul lucru: ei au rîs pe limba lor, eu pe-a mea. De fapt, n-am trecut mai departe de „Dracula Blues“. Şi nici n-a durat mult pînă să-mi dau seama că aşteptam de la ei nişte reacţii pe care nu le puteau avea. Sigur, i-a amuzat ideea ţepelor rezistente la seism, au „prins“, în principiu, anacronismul presupus de „şedinţa medievală“, au chicotit auzind că am cîştigat Războiul Rece la Capitolul Producţie de Ţepe, surclasîndu-i pe americani. Dar e limpede că ne mişcam în sisteme de referinţă diferite. Cum să fi vibrat ei, care nu cunosc „fasonul“ şi vocabularul şedinţelor comuniste, la formule precum: „producţia stagnează“, „să nu se neglijeze“, cu faimosul impersonal, ori „reproiectare justă“? Cum să prindă deliciile „duelului“ dintre Vasile şi Şulea Trepe, bazat pe clasicul binom: realizări – autocritică (întotdeauna constructivă, revedeţi versurile...)? Şi cum să înţeleagă diabolicul lui „propun“ din „E o propunere bună, zise Ţepeş, propun...“, surprinzînd deopotrivă sugestia ipocrită a egalităţii, condescendenţa şi realitatea că şeful nu „propune“? Se vede bine treaba, nici măcar Dracula, cel din mintea lor, nu era chiar acelaşi cu al meu.

Sînt profesor de istorie, lucrez cu adolescenţi care nu au trăit nici o secundă din viaţa lor în comunism. Am şansa să fie