Acceleratorul de particule e mic copil: în orice cazan cu ţuică din judeţul Argeş se află mai mulţi protoni şi neutroni decît la CERN, capabili să facă ce vor ei cu capul tău şi mai apoi cu ficatul. Moleculele mai complexe conspiră şi ele să ne omoare, cînd stau înghesuite, aşteptînd o brichetă, în ţigara din buzunar. Mase şi mai mari de atomi în mişcare rapidă ne pîndesc pe stradă, îndeosebi pe trecerea de pietoni. Deasupra tuturor, Cosmosul dă în noi cu particule şi uite - slavă Cerului! - am scăpat pînă acum...

Nu se mai poate spune mult despre fantasma sfîrşitului de lume după Lucian Boia. Cine-i mai găseşte cartea (cred că la Editura Humanitas, în română) realizează repede că sfîrşitul lumii e o temă culturală oleacă mai puţin importantă decît sexul şi doar cu ceva mai presantă decît foamea. Omul muritor îşi doreşte o spaimă mai mare decît simpla lui plecare de pe lume: spaima lumii întregi că se duce şi ea. Na, să-ţi fie învăţătură de minte, dragă lumeo!

Şi, de fapt, asta se întîmplă. Lumea, aşa cum o ştim, s-a terminat demult. Spre orice destinaţie e un avion. Pentru orice pustiu există două ghiduri pe net şi-un Michelin. Avem hărţi ale munţilor de sub apă şi mapping genetic, care ne spune de ce în seara asta vom comanda hamburger şi nu salată. Ştim de ce steaua aia care luminează ziua produce arsuri cînd ţi-ai uitat crema de plajă. Ştim cît de departe e totul şi cît de imposibil (o fi ok construcţia asta gramaticală?) să determini poziţia pe orbită a unui electron în jurul nucleului. Ştim care sînt limitele noastre şi tocmai asta e tragic: nu putem face o rachetă destul de mare încît să ajungem măcar pe Marte. Nu putem, că trăim prea puţin, să încercăm un drum pînă la stele. N-avem cum să rezolvăm problema levitaţiei şi nici un motor pe care l-am inventat nu merge cu apă. Sîntem copiii mecanicii clasice, pasageri pe un vapor cu aburi galactic