Statornic şi exemplar în devoţiunea sa faţă de actul artistic, Gheorghe Izbăşescu îşi surprinde cititorii printr-un volum* care, deşi inegal, este, poate, cel mai bun din întreaga sa creaţie. Ceea ce frapează este schimbarea de tonalitate, odată cu renunţarea la orice pariu (mai mult sau mai puţin teribilist - a se vedea nevoia de inovaţie cu orice preţ). Nu strigătul victorios al învingătorului ludic răsună (deşi scenariile imaginare continuă, sprinţar, să-şi ţeasă dantela), ci lamentoul dezbrăcat de podoabe al celui care a pierdut totul, spre a constata, uimit, că a păstrat intactă doar vocea impersonală a poeziei. Auzim, aşadar, sonul special al vocii celui ce mestecă cenuşă.

Este de notat persistenţa practicilor scripturale favorite ale poetului, de pildă, prezenţa muzei, pierdută în haosul materialităţii, simbol al unui crez hedonistic ("crede/ că-n afara eului totu-i calp totu-i străin" - Inocenţia 2 etc.), suprapunerea planurilor real şi mitologic, rezultanta fiind un spaţiu distorsionat, populat cu apariţii parodice, aluziv şi hermeneutic, profund propice poeziei.

Componentele primului ciclu poematic (intitulat mesaje urgente din Inocenţia) sunt, cel mai adesea, monotone, terne, apoetice, ca şi când discursul, deocamdată unul prozastic, s-ar porni cu greu. Există aici şi o tramă narativă, cea a eforturilor edililor faţă cu inundaţiile, totul transpus în "mitologicale" brumate de grotesc şi derizoriu. Decorul oarecum teatral este învestit de poet cu o mocnită aură ameninţătoare, fatumică, el părând a pregăti, în desişurile sale, o iniţiere obscură, ignorată de oraşul "prea mic", căzut pradă banalului: "el crede că între arborii încremeniţi/ eu nu aud nimic/ că nicio iniţiere nu-i aici" (Lista cu datorii 2).

Ce iniţiere se pregăteşte? - suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm, atenţi la intensificarea tumultului poetic, în u