Amélie Nothomb are un comportament fix, intrat de multă vreme în legendă: la sfârşitul vacanţei de vară, când se reia viaţa editorială, are un nou roman în vitrinele librăriilor. Şi asta se petrece din 1992 încoace, de la debutul cu "Igiena asasinului", adică de… 20 de ani. Cititorii români sunt un pic defazaţi, pentru că la noi abia a fost tradus romanul din 2010 - "O formă de viaţă", considerat de critici unul dintre cele mai bune din întreaga operă a scriitoarei.
Punctul de pornire al cărţii se găseşte într-o practică a autoarei care a căpătat obiceiul să răspundă numeroaselor scrisori adresate de cititori. Ca şi într-un episod anume: autoarea aflată la Philadelphia în campanie de promovare a cărţii a citit într-un ziar din 9 februarie 2009 despre epidemia de obezitate în rândul soldaţilor americani aflaţi în Irak. Aici a început să scrie romanul, inventându-l pe Melvin Mapple, soldatul care îi trimite scrisori.
Aşadar, scriitoarea însăşi ca alter-ego, soldatul american ca personaj fictiv corespondează şi corespondenţa lor este pretextul pentru observaţii despre ce înseamnă scrisul şi cititul, ca şi complicata relaţie dintre actanţii în actul comunicării din spaţiul literaturii. Sarcina şi obezitatea devin metafore consistente şi originale, încifrând cele două procese asupra cărora s-a oprit Amélie Nothomb.
Nu este prima oară când un scriitor dezvăluie şi dezvoltă idei privind experienţa concretă a creaţiei. Au apărut relativ recent, tot la Editura Polirom, două asemenea cărţi semnate de Umberto Eco - "Confesiunile unui romancier" şi de Orhan Pamuk - "Romancierul naiv şi sentimental", au apărut şi alte cărţi semnate de Mario Vargas Llosa şi Steven King. Dar "O formă de viaţă" proiectează temele creaţiei în roman, aşa că le transformă în altceva, le conferă altă natură, aşa cum reiese şi din titlu.
Scriitoarea însăşi a recunoscut într-un in