Zilele acestea mi-am amintit de un vechi banc, foarte popular în vremuri comuniste, despre râma-tată și râma-fiu. La întrebarea progeniturii sale care vroia să știe de ce neamul lor trăiește sub pământ și se târăște când lumea de deasupra e atât de frumoasă, tatăl răspunde demn: “Fiule, patria nu se alege!”
Mi-am amintit bancul mai ales că, din diverse motive, s-a vorbit despre patriotism sau lipsa lui. M-a pus pe gânduri mai ales o remarcă a unui forumist la știrea că un monument istoric din Piața 700, descoperit sub escavatoarele ce construiesc City Business Center, va fi mutat și expus în altă parte. Supărat, omul acuză: asta pățiți pentru că Timișoara nu mai e a timișorenilor. O ușoară urmă de șovinism, ce-i drept, împachetată frumos. Până la urmă, cine sunt adevărații rezidenți ai unei cetăți? Sunt mai “acasă” decât alții cei care s-au născut aici, cei cu buletin de Timișoara? Greu de crezut că în vremurile noastre conceptul de patrie este tradus literalmente, iar în România, mai ales, nuanțele tind să se dilueze.
Observ, astfel, la nația noastră tendința de a ne bate cu tricolorul în piept când trebuie să ne scuzăm pentru ceva, să aruncăm vina pentru eșecuri pe cineva “venit”. Pentru un popor atât de umil în fața cotropitorilor (chiar și a celor de aceeași naționalitate cu noi) este un paradox al psihologiei. Avem mentalitatea struțului când vine vorba de asumare, și folosim acest pseudo-patriotism ca să găurim asfaltul în care ne băgăm capetele plecate.
Nu și atunci când ar fi însă cazul să fim patrioți. Ultimul exemplu a fost meciul ăla rușinos cu Grecia, când ceea ce le-a lipsit fotbaliștilor noștri, pe lângă altele, a fost o mică doză de patriotism sănătos. Nu banii sunt problema în sportul românesc, ci ambiția, dorința de a fi pe primul loc. Adică, ne lipsește chiar spiritul de sportivitate. Iar cu asta nu poți să duci în lume stindardu
