Acum 20 de ani, nu puteai să te duci în URSS fără un motiv foarte serios. Ionică, un vecin de-al meu basarabean, avea părinţii şi toate neamurile în RSS Moldova. Pentru a putea să obţină viză, să-şi viziteze familia, trebuia să primească, de la unul dintre fraţi, o scrisoare care-l înştiinţa că mama (sau tatăl lor) e grav bolnavă, dacă nu chiar pe moarte.
Ionică făcea copii xerox la scrisoare, se ducea la ambasadă şi apoi la paşapoarte. Când i se aproba viza, Ionică făcea urgent un împrumut la CAR şi din banii luaţi cumpăra pantaloni din velur, de mai multe mărimi, batiste mari şi mici, aşternuturi, toate din bumbac, baticuri cu imprimeu pe fond negru, capoate din diftină şi barchet, de mărimi diferite, pantofi de damă, tenişi, costume şi pantofi bărbăteşti, cămăşi bărbăteşti şi bluze de damă, pachete cu vegeta obţinute la negru, ciorapi de damă din bumbac, din cei care se poartă cu jartea sau portjartier, prosoape, feţe de masă, ciocolată, esenţă de rom. Bagajul lui se compunea din patru geamantane imense.
Ionică era cel de-al 11-lea copil al familiei. Avea şase fraţi şi patru surori. Toţi căsătoriţi şi cu mulţi copii. El era singurul care avea doar două fete. Părinţii şi fraţii lui locuiau în Chişinău, dar mulţi nepoţi locuiau la sate. Ăştia de la sate asigurau majoritatea aprovizionării familiei. Nu era unul care să ducă lipsă de mâncare. Le lipseau doar obiectele de îmbrăcăminte, care se găseau la magazinele lor numai că erau toate din materiale plastice, nailon şi alte sintetice. Privind lucrurile prin prisma unei familii imense, lucrurile pe care le ducea el erau un fel de frecţie la un picior de scaun. Dar dacă ţineai cont că mama lui Ionică era pe moarte din patru în patru luni, iar tatăl lui de două ori pe an, se făcea de un magazin mixt. Ce câştig avea? Oho!
Ionică nu venea cu mâna goală de acolo, pentru c
