Una din surprizele acestor ultimi ani in Romania (dar si in alte state post-comuniste) este coagularea unor nuclee de actiune intelectuala ce-si fac un titlu de glorie din anti-anticomunism. Strategia este relativ simpla si pana la un punct nu tocmai ineficienta. Se plasmuieste o figura terifianta  a anticomunistului monoman, ultra-nationalist, extremist de dreapta, eventual clericalist, adversar al Luminilor si al Ratiunii, obsedat de razbunari si incapabil de reconciliere. Se sterg cu buretele uitarii crimele din decembrie 1989 si din iunie 1990. Canalul? “O vorba de dansii inventata”. Pitestiul, Sighetul, Aiudul, Gherla, Jilava, Ramnicu Sarat? “Sfarsiti odata cu trecutul negru!” Criminalitatea regimului este inmormantata sub un giulgiu retoric despre “naratiuni ”,  ”modernizare” si “mobilitate sociala”. Se sugereaza ca anticomunistii sunt toti o apa si-un pamant, ca formeaza un bloc omogen al carui ideal ascuns este esafodul sau ghilotina. Noaptea toalitara este echivalata cu lumina de neon din mall-uri. Kolyma cu Kaufhalle.

Tocmai ei, cei care acuza anticomunismul de lipsa de nuante, de absolutism etic, de incrancenare isteroida, de “criminalizarea” comunismului, ignora existenta variilor curente de atitudine anticomunista (la fel ca si in cazul antifascismului).  Nu am vazut pe platforma de “avangarda” a anti-anticomunismului macar o referinta la cartile lui Vasili Grossman. Ma rog, e bine ca-i citim pe Agamben si pe Benjamin, dar una nu o exclude pe cealalta. Hannah Arendt, atat de apropiata de Walter Benjamin, a scris The Origins of Totalitarianism. Nu ma indoiesc ca Agamben apreciaza in cel mai inalt grad acea carte. Una dintre cele mai aiuritoare, chiar stupida, formulari despre subiectul discutat suna cam asa: “Anticomunismul este forma contemporana a antisemitismului”. Si eu care credeam ca antisemitismul (iudeofobia) este forma contemporana a an