Când m-am angajat la Jurnalul, îmi scriam lucrarea de diplomă. Am uitat repede de ea. Era martie 2002, iar în Gaza ploua cu bombe. Tot sunând la numerele de pe o listă transmisă cu rugăminţi de mare discreţie de către MAE, scriam poveşti despre românii prinşi în războiul altora. Mă prindea noaptea în redacţie cu Lavinia Tudoran, împreună cu care formam “echipa” de la Externe, î.e.M.C. Adică “înaintea erei Marina Constantinoiu”. Târziu, tăiam Bucureştiul cu Oltcit-ul până la prietena mea, care mă
aştepta cu rezumatele cărţilor din bibliografia pentru licenţă. Mi le
citea până adormeam visând români răniţi la Jenin şi alterte teroriste pe aeroporturi. Până să dau licenţa, microbul externelor se instalase cu drepturi depline.
Din acel an, cele mai importante momente din viaţa mea s-au legat de cele mai importante evenimente externe şi de Jurnalul National. De oamenii de aici, care m-au învăţat să mă fac mare. Mi-am luat casa în care locuiesc şi azi pentru că redactorul-şef mi-a mărit salariul. Singura bancă unde îndeplineam criteriul vârstei mă accepta pentru credit doar cu un salariu mai mare decât ce aveam atunci. Bunăvoinţei lui îi datorez, prin urmare,
primul meu pas important în viaţa de om mare. La Jurnalul i-am cunoscut pe Gheorghe Dinică, Andrei Pleşu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Nadia Comăneci sau Peter Esterhazy. Asta pentru
că Marius Tucă m-a luat în echipa cu care lucra pentru interviurile
săptămânale dintr-o rubrică ce mi-a fost tare dragă - “Verde-n faţă”.
Mi-am făcut şi câţiva dintre cei mai buni prieteni la Jurnalul Naţional.
Tot aici m-am îndrăgostit atât de tare încât am zis “Da”, iar redacţia ziarului a devenit şi mai “acasă” decât era deja. Între casa mea şi Jurnalul, graniţele erau tot mai subţiri. Casa Presei era doar un fel de sediu suplimentar al familiei pe care mi-o făcusem. Mai mult, acea uşă pe car
