Asasinul este oribil, indiferent de virsta cind ucide, si nu-l voi absolvi niciodata de monstruozitatea comisa, indiferent de evolutia sa ulterioara... Prietenul meu Jean, care mi-a fost coleg de catedra in Oran, si-a imbarcat familia intr-un Renault 19 si s-a pornit spre Romania, imediat dupa evenimentele din '89. - As dori sa vad putin Delta Dunarii, mi-a spus el prin telefon. Am pornit spre Tulcea, binedispusi si prea putin pregatiti pentru a hrani copiii. Pasqual, un copil de treisprezece ani si jumatate, nu se plingea ca nici la ora 16 nu-si astimparase stomacul. La o casa rustica, ne-am apucat sa curatam niste peste care urma sa ne potoleasca foamea. Pasqual, de obicei vesel, era acum tacut si nu ma mai delecta cu miile de glume pe care le stia. Am incercat sa-l binedispun cu o... gluma. Pasqual, un om se plimba pe o alee in parc (pustiul parca s-a trezit dintr-odata, urmarind interesat gluma). Deodata aude o voce: Mi-i foame... Omul se uita in dreapta, in stinga, in sus si nu vede nimic. Da se plece si iar aude: Mi-i foame... Din nou omul cerceteaza locul si nu vede nimic. Cind sa plece, aude din nou vocea: - Mi-i foame... Se uita in jos si pe alee vede o omida. Tu vorbesti? - Da, raspunde omida. Ma cheama Anastase. - Fantastic, mai Anastase. Anastase din nou scinceste: - Mi-i foame... Omul se scarpina in cap, se uita roata si, cu pantoful, il calca pe Anastase zicind: - De-ai sti ce necajit sint, mai Anastase...! Povestind, ii arat lui Pasqual cum fusese strivit Anastase, rasucind talpa pantofului in fel si chip. Pasqual s-a facut negru sI, aproape plingind, imi spune: - Dar este oribil bancul tau! Este monstruos, ingrozitor! Suparat, plingind efectiv, ma paraseste ostentativ. Pe Pasqual l-am reintilnit in Cuba, venise cu parintii sai sa ne vada. Fara sa-i amintesc de vremurile tineretii, ma abordeaza direct. - Stii, Constantin, eu n-am mai auzit un banc asa