Politicienii învaţă de când sunt mici politic să zâmbească şi când plâng pe dinăuntru. Singurul personaj politic sincer a fost Elena Udrea. A plâns de se zbuciuma cămeşa pe corpolenţii ei sâni. Sunt un ins care se lasă greu impresionat de lacrimi. Lacrimile femeilor m-au dat însă gata întotdeauna. Nu m-a impresionat plânsul domnului Băsescu. Niciodată. Nici când l-a bocit pe Stolojan, nici când a plâns viitorul generaţiei tinere, nici când a lăcrimat pe umărul unei echipe de fotbal perdante.
Sunt un simplu alegător, ca toţi ceilalţi, posesor al unui vot dospit în buzunarul gândului, pe care îl dau sau nu-l dau. E averea mea, pogonul meu de demnitate democratică şi îngâmfare. Trec prin faţa urnei de vot şi o ignor aşa de-al dracului sau intru şi îndes, plin de mine, în crăpătura cutiei cu opţiuni ştampilate, votul meu de hârtie. Prelungirea împăturită a bărbăţiei mele electorale. Mă uit la octogenarul Ion Iliescu. Îşi poartă ca un cocoş nevasta de braţ. Se apropie de urnă cu votul în mână. Votul se îndoaie când să-l bage în cutie. Pare, el care nu se sperie niciodată, uşor panicat. Până la urmă votul se îndură să intre. Cei mai mulţi concetăţeni, două treimi din optsprezece milioane, s-au abţinut să-şi introducă în fanta miraculoasă şansa electivă. Nu-i mai excită acest frecuş de hârtie îngăduit rar, odată la patru ani? Îi lasă reci? De ce oare? Suntem un popor plin de dinamisme. Din motive de temperament, destui români populează puşcării din Italia şi Spania. Spectacolul electoral, previzibil şi plictisitor, îi lasă reci. Din cinci sute de mii de români-italieni s-au înfiinţat la vot cu puţin peste trei mii.
Nu ştiu la această oră cine a câştigat alegerile. Aseară le câştigase, cu câteva procente, Alianţa PSD-PC. Geoană îşi proclama victoria. În mod surprinzător îşi proclama victoria şi Tăriceanu, clasat al treilea. Alianţ
