Orice s-ar spune, romanul nu mai este ce a fost. S-au dus definitiv vremurile de aur ale romanului românesc în care oameni pe care azi, probabil, i-am trimite direct la psihiatru, îşi făceau bibliotecă transcriind cu pixul, între două întreruperi de curent, romanele - deloc subţiri - ale lui Marin Preda sau Augustin Buzura. în ultimii ani ai comunismului, cînd cultul familiei Ceauşescu îmbrăcase forme ubueşti, romanele deveniseră principala supapă socială, iar în jurul principalilor prozatori se ţesuseră tot felul de legende mondene şi/sau eroice. Fapt firesc, dacă te gîndeşti că în acei ani romanele, pe lîngă tradiţionala funcţie de divertisment, erau principalul canal de informare (pentru cineva care nu este masochist, simpla rememorare a peisajului mass-media de la sfîrşitul anilor '80 poate fi o problemă) prin intermediul căruia românii puteau afla cîte ceva despre istoria reală a ţării lor, sau aveau şansa să tragă cu ochiul spre realităţile zilei (de la cele mai banale fapte diverse pînă la comportamentul abuziv al securiştilor sau al activiştilor de partid şi monotona mizerie cotidiană), bine camuflate în propaganda oficială a regimului comunist.

Ce şanse are literatura română a zilelor noastre de a ţine piept în faţa concurenţei tot mai agresive declanşate de revoluţia mass-media, singura incontestabilă, din 1989? Un original răspuns la această întrebare oferă romanul lui Bogdan Teodorescu, Spada*. Un roman care reface într-un fel statutul ante-revoluţionar al acestei specii literare pentru că are ambiţia de a fi o proiecţie la scară redusă a societăţii româneşti actuale. Pornind de la un fapt divers (un ucigaş în serie taie cu cîte o singură lovitură de spadă - de unde porecla, devenită titlu al cărţii - gîturile unor borfaşi ţigani), cartea face o radiografie a societăţii româneşti actuale. Cum se vede fapta ucigaşului solitar (replică dî