Cele mai multe tabuuri privesc moartea şi viaţa sexuală. Nu putem decît să ne-ntristăm, odată cu Bataille, văzînd că tabuurile legate de apariţia fiinţei au, de cele mai multe ori, un aspect derizoriu, expresie a destinului care a vrut ca omul să rîdă de propria sa sexualitate. „În adevăr, rîsul legitimează o formă de condamnare dezonorantă. Rîsul ne împinge pe o cale unde principiul unei interdicţii, al unor decenţe necesare inevitabile, se transformă în bigotism închis, în neînţelegerea a ceea ce este în joc. Extrema obscenitate legată de gluma licenţioasă e însoţită de refuzul de a lua în serios – adică în tragic – esenţa erotismului.“1 Dimensiunea tragică a erotismului reprezintă conştientizarea unei sfîşieri: nu putem şti nimic despre om sau despre lume dacă nu ştim nimic despre suferinţa extremă şi despre plăcerea extremă. Ceea ce ascunde rîsul provocat de gluma licenţioasă este „identitatea dintre plăcerea extremă şi extrema durere: identitatea dintre fiinţă şi moarte, dintre cunoaşterea ce ne deschide această perspectivă orbitoare şi bezna definitivă“. Despre această identitate ne vorbeşte şi Pascal Quignard în Noaptea sexuală, carte-album care îşi propune, de la bun început, să trateze erotismul dintr-o perspectivă tragică, aceeaşi perspectivă dedicată, de cele mai multe ori, dispariţiei fiinţei. Numai că, în acest caz, aspectul tragic caracterizează apariţia fiinţei, scena propriei concepţii, cea la care nu putem participa – „imagine lipsă în sufletul nostru“, imagine care „nu se va arăta nicicînd ochilor noştri“ şi căreia îi dăm numele „destin“, o lipsă în spatele căreia se vor nărui toate gesturile şi toate cuvintele care ne trădează. Fascinaţia faţă de imaginile erotismului este datorată, remarcă Pascal Quignard, acestei lipse a imaginii momentului care ne precedă, a episodului de dinaintea corporalităţii, iar în spatele acestei imagini lipsă se a