Nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei.
Articolul de mai jos a fost scris sâmbătă, 5 decembrie. Nu aveam de unde să ştiu rezultatul alegerilor. Eram doar sub impresia pe care mi-o lăsase dialogul de joi seara dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă.
La sfârşitul dezbaterii, ştiam că n-am de ales: voi vota, totuşi, cu Traian Băsescu. Explicaţia cea mai concisă a deciziei mele ar fi o replică moromeţiană: prefer oricând „o discuţie cu un om deştept, în stare să glumească inteligent". Cu alte cuvinte, îl prefer pe Cocoşilă. L-am privit cu maximum de bunăvoinţă pe Mircea Geoană.
Dar, în ciuda eforturilor lui de a fi conştiincios, plauzibil şi bine crescut, n-am putut găsi, în favoarea prestaţiei sale, niciun punct de sprijin. A confirmat, aproape candid, toate suspiciunile celor care îl contestă. Vizita nocturnă făcută dlui Vântu în chiar ajunul confruntării de a doua zi e, în cel mai bun caz, o probă de indigenţă tactică. Ca să nu mai vorbim de bâlbâielile stingherite şi stingheritoare livrate cu titlu de explicaţie.
Incapacitatea de a răspunde prompt şi exact unor întrebări tehnice simple a avut, de asemenea, un efect descurajant. Omul are ceva de elev silitor, care însă nu ştie să înveţe şi pierde mereu din vedere detaliul semnificativ. Nici consilierii săi nu par să-i fi fost, în această privinţă, de mare ajutor. Dacă va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui.
Prost serviţi, în timpul emisiunii de joi seara, au fost şi cei care invocă „onestitatea", sau firea neconflictuală, a lui Geoană. De câteva ori, iritat, prins în ofsaid, el a sărit cu gura destul de nevricos şi a atacat fără niciun pic de talent.
Au mai fost şi oarecari minciunele prost camuflate şi, mai ales, un surprinzător, ipocrit, contra-pro
