Chiar înaintea summit-ului European de la Salonic (iunie 2003), Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate a UE, Javier Solana, a primit sarcina de a superviza redactarea primei strategii de securitate la nivel pan-european spre a exprima voinţa comună a statelor membre de a identifica principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii europene, caracteristicile mediului strategic şi măsurile adecvate pentru reducerea vulnerabilităţilor UE. Consensul asupra naturii ameninţărilor versus oportunităţilor şi ordinea priorităţilor (piramida riscurilor şi ameninţărilor) sunt elementele centrale pe calea constituirii unei adevărate politici externe comune. A le identifica în comun, oficial, înseamnă a recunoaşte că interesele naţionale au un nucleu dur care poate deveni comun cu cel al intereselor europene împărtăşite de toţi membrii UE.

Lecturarea documentului A Secure Europe in a Better World – European Security Strategy1 ne arată că UE a perceput gradul de nocivitate sporită al riscurilor asimetrice, mult intensificate după momentul 11 septembrie 2001. În plan european, atacurile teroriste de la Madrid, din 11 martie 2004, comise de grupuri islamiste magrebiene, au demonstrat necesitatea unei strategii concertate şi proactive de combatere a ameninţării teroriste pe tot cuprinsul Europei dar şi în vecinătăţile acesteia. De asemenea, dorinţa de a se prezenta în faţa SUA ca un partener solid în edificarea noului mediu internaţional de securitate. Washington-ul s-a arătat adesea nemulţumit de faptul că per total aliaţii europeni alocă fonduri insuficiente pentru apărarea comună. Lipsa unor investiţii corespunzătoare în domeniul capabilităţilor militare moderne riscă să pună sub semnul întrebării, în viitor, participarea europenilor la misiuni militare alături de forţele armate americane. Cum ar fi cazul ipotetic al unie intervenţii în Siria