Dupa 1989, unii artisti au inteles rapid ca trebuie sa scape de mirosul de “East European intellectual crap”. Asa a aparut la noi arta distopiei sociale a neo-avangardismului criticist de stanga, opusa atat utopiei estetice spiritualiste, cat si sistemului babo-ciucurenkitsch de fond plastic. Criticismul neo-avangardist este tot o forma de elitism retrograd, ca si acela spiritualist, intrucat promoveaza o “elita a constiintei artistice”, asemanatoare in multe privinte cu aceea a “revolutionarilor de profesie” de altadata, dar si cu aceea a iluminatilor de azi. Este o elita intretinuta de societatea de consum si a carei unica preocupare este aceea de a demonta (strict abstract, in spatii institutionale inchise, fara ecou social, surdinizate) chiar mecanismele societatii de consum. Demistificare plenar manipulata (banii pentru asemenea proiecte provin cel mai adesea de la fundatii finantate de marile corporatii capitaliste), neo-avangarda de stanga este un produs tipic al civilizatiei divertismentului, care conserva criticismul ca pe o relicva-fetis ce reimprospateaza apetitul pentru consumul cultural atunci cand produsele sunt sleite. Retrograde sunt chiar si mijloacele sale, respectiv problematizarea la infinit a chiar mijloacelor de expresie, problematizare devenita ea insasi mijloc de expresie sau tic productiv (deconstruirea mecanismelor puterii, culpabilizarea mass-media etc.). Odata cu irumperea artei video la noi, la inceputul anilor ’90, neo-avangardistii de stanga s-au intrecut in demascarea mediilor de informare, in dezgolirea ecranelor mincinoase. Reprezentantii artei neo-ortodoxiste care s-au apropiat de video (Zidaru sau Bernea) si-au insusit acest mediu artistic intr-un mod necritic, dar productiv, fara crispare, regasind in el si cu ajutorul lui aceeasi plenitudine si transa spiritualista din picturile sau sculpturile lor. Opusa poeticii crisparii si de