A trecut o săptămână aproape de la nenorocirea din maternitate şi lucrurile parcă s-au oprit în loc, pentru ca durerea să fie mai mare, dezamăgirea mai profundă, iar senzaţia de neputinţă - dezarmantă.

Poporul român a plătit de atâtea ori pentru greşeli care şi-au luat şi îşi iau în continuare tributul, dar tragedia de luni a fost cu atât mai devastatoare cu cât pierderea se măsoară în suflete candide, pentru care lumea unde tocmai sosiseră s-a transformat într-un veritabil infern. Nu s-au născut la locul potrivit - versul unui binecunoscut cântec se ascunde în surdina murmurelor de jale pe care nu le auzim, dar care răsună neîntrerupt, în semn de protest adresat nimănui şi lui Dumnezeu. Iar peste toate adie speranţa că micuţii eroi lăsaţi să se lupte singuri cu flăcările şi care acum luptă să trăiască vor învinge. Ar fi o bucurie pentru toţi românii.

Vânătoarea de vinovaţi este în plină desfăşurare. Sunt mulţi, de la asistenta de gardă, electricianul nepriceput şi cei care au decis modernizarea secţiei de reanimare zgârcindu-se pentru două-trei detectoare de fum şi până la autoritatea statului, care a lăsat spitalul să funcţioneze cu mai puţin personal decât un minim necesar pentru confortul şi siguranţa mamelor şi copiilor, dincolo de actul medical. De altfel, echipa de anchetă a folosit expresia "vină colectivă"; acum mai rămâne de văzut cât de mare va fi "colectivul". Conducerea maternităţii a fost deja suspendată, iar spitalul închis până la finalizarea anchetei, respectiv a cercetărilor. Clădirea care până luni răsuna de viaţă a rămas pustie. Nu va fi altfel prea curând, cel puţin nu până când o altă secţie de reanimare - poate la fel de bine dotată ca şi cea care a ars, dar cu certitudine securizată împotriva oricărui pericol - va fi pusă la dispoziţia altor bebeluşi născuţi prematur şi a altor mămici care vor veni să continue firul vieţ