Pentru că locuia în cartierul Buzeşti, Vintilă Mihăilescu era arondat la şcolile unde mergeau copiii elitei comuniste. El a realizat acest lucru abia la întâlnirea de 40 de ani de la finalul liceului.

Este unul dintre cei mai iubiţi profesori din România. Bănuieşte că ar avea o contribuţie în acest sens şi faptul că doar unul din zece cursuri se ţin la Universitate; restul, la cârciumă. Se consideră norocos „mai ales că nu are ghinion". A fost bănuit de spionaj de către comunişti, după ce fratele său, marele matematician Preda Mihăilescu, a părăsit ţara în 1973. Orice suspiciune a fost ridicată când „tovarăşii" au realizat „cât era de naiv". Şi-a început cariera cu cercetări de câte trei luni în satele şi cătunele din România, dar acum „ar da zile de la el" dacă studenţii secolului XXI l-ar putea însoţi măcar trei săptămâni într-o astfel de expediţie. În schimb e mulţumit că antropologia devine o disciplină la modă pentru a doua specializare.

„Weekend Adevărul": Prima parte a copilăriei v-aţi petrecut-o în Bucureşti, în anii '50... Unde, mai precis?

Vintilă Mihăilescu: Pe lângă Piaţa Victoriei, pe lângă Hala Matache, deci, pe scurt, în cartierul Buzeşti. Şi asta cred că este una dintre primele mele amintiri: un parc mare, cu un dud uriaş, unde ne jucam tot felul de nebunii... Ne ascundeam, ne puneam în vârful copacului... Dudul acela era, cred, centrul real al acestui cartier, cel puţin din perspectiva copiilor.

Care erau jocurile copilăriei anilor '50?

Erau, cred, jocuri mai mult fără jucării. Dar nici n-aveam nevoie! Copiii au suficientă imaginaţie ca să se joace mai bine cu ceea ce găsesc la îndemână decât ceea ce li se impune. Îmi amintesc că în acel dud din parc era o ascunzătoare, evident imaginară, pentru un grup de iniţiaţi care ştiau intrarea în acea ascunzătoare, evident, tot prin dud, într-o subterană care