Românii au luat cu asalt Stambulul. Fără gândul vreunei revanşe istorice, fără chef de uceniciri unduioase şi nici ademeniţi de binefacerile mărunte ale ciubucului, ale negustoriei de tarabă.

Toţi erau de-ai lui Mircea Lucescu. Adică suporteri. Suporteri ai Lucescului au fost şi turcii cărora românul le-a lăsat amintiri frumoase şi poza antrenorului de succes. Despre ucraineni, ce să mai vorbim? Până şi duşmanii, ăia puţini şi pricinoşi, s-au văzut nevoiţi să-şi îngroape resentimentele în propriul interes. Astfel, graţie lui Mircea Lucescu, a devenit monocoloră o lume pestriţă care a susţinut Şahtiorul în meciul cu Werder Bremen din finala Cupei UEFA. Şi fotbalul a avut de această dată un caracter profund democratic. Au câştigat majoritarii. Mircea Lucescu a devenit titular de drept în aula trofeelor europene. Pe când antrena pe Galatasaray, pe când îi antrena pe Hagi şi Gică Popescu, a mai câştigat Lucescu, Mircea Lucescu, o Supercupă a Europei. Succesul acela rămâne fidel definiţiei, dar nu are istorie, nu are construcţie, face parte din categoria performanţelor-blitz. De această dată, Mircea Lucescu are satisfacţia parcursului complet. Nu mă refer doar la faptul că a parcurs toate etapele unei competiţii pe care a şi câştigat-o. Dar Mircea Lucescu a intrat în teren cu echipa pe care el a construit-o de-a lungul a câţiva ani buni. Acest argument taie graniţă distinctă între succesul personal şi succesul colectiv. Pentru asta îl felicit pe Mircea Lucescu. Şi-atât! Atât despre fotbalul finalei, despre meritele prin care Mircea Lucescu a îmbogăţit momentul! Mai departe nu au decât să se aventureze fie lustragii, fie contestatarii cusurgii. Ceea ce se şi întâmplă de fapt. Observam că finala Şahtior - Werder a fost asumată de foarte mulţi români ca eveniment care ne aparţine. La prima vedere ai putea bănui că singurul motiv al acestei asumări ar fi fapt