Am deschis o dată un manual de literatură pentru elevi şi am nimerit la poezia Floare albastră a lui Eminescu. Admirabila poezie, simplă şi fermecă toare, era reprodusă în întregime, după care autorii lucrării ofereau adolescenţilor un comentariu critic „interactiv”.

Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte şi autoritare, care te făceau să te gândeşti la un răpăit de mitralieră: Care sunt actanţii în această poezie? Cum poate fi reprezentată diegeza ei? Puteţi face o listă cu sinonime şi alta cu antonime folosite cu predilecţie de Eminescu? Ce arhaisme şi ce neologisme identificaţi în textul menţionat? etc.

Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenţii de limbaj ştiinţific, nu avea nici o legătură cu frumuseţea poeziei eminesciene. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer.

*

Un bărbat cu pălărie, grav şi gânditor, şi un drac de fată, care se cam plictiseşte cu el şi vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situaţia de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte şi abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care ştie parcă mai bine decât toţi învăţaţii lumii cum trebuie trăită viaţa.

Eminescu se vede pe sine dinafară şi înţelege că este şi ceva comic în condiţia de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. El urmăreşte ce fac oamenii obişnuiţi – inclusiv în momentele lor de hârjoneală amoroasă – cu o bunăvoinţă de matur care priveşte joaca unor copii. Uneori simte chiar o nostalgie faţă de un fel de a fi la care nu mai are acces.

Exact aceasta este atitudinea sa în Floare albastră. Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dra