Citesc recent o ştire că un cunoscut jurnalist este agresat de un rector al unei universităţi private din Chişinău, cu predarea exclusivă în limba rusă, deoarece acestuia din urmă i se cere să vorbească în română!

Dar astăzi mi-am propus să vorbesc despre găgăuzi. Care tot insistă să vorbească rusa, zi şi noapte, vorba unui prieten de-al meu. Şi mai vor, mai recent, să excludă limba română din diploma de bacalaureat, de aceea şi-au inventat diplome proprii, emise de conducerea UTA Găgăuză. Dar cine crede cumva că găgăuzii se identifică cu ruşii, se înşeală amarnic. Ei au o identitate proprie şi sunt unicii în Europa, pe lângă ciuvaşi, care vorbesc o limbă turcică, fiind creştini după religie.

Deşi nu prea vorbesc limba lor maternă, decât în situaţii domestice, au o memorie istorică aparte şi o solidaritate de grup pe care etnicii români de pe loc nu o au din varii motive pe care nu e cazul să le discutăm aici. Veniţi încă de la sfârşitul secolului al 18-lea în sudul Basarabiei şi apoi, după ocupaţia ţaristă a provinciei din 1812, ei erau numiţi bulgari până spre mijlocul secolului al 19-lea.

Asta deoarece veniseră din Bulgaria şi abia peste 50 şi ceva de ani etnografii ruşi au observat că în cadrul coloniştilor zişi bulgari există un grup distinct. Găgăuzii, ca şi alţi colonişti aduşi de ţari, s-au bucurat de importante privilegii, precum scutirea de impozite şi de serviciul militar. Nu prea au mers la şcoala sub ţari şi de aceea rusificarea nu i-a atins prea tare, în orice caz, nu la nivel de masă.

În 1918, deputaţii găgăuzi din Sfatul Ţării se abţin de la votare, probabil, mai mult de teama unor represalii, în condiţiile în care bolşevicii nu renunţaseră la recuperarea prin forţă a Basarabiei. În perioada interbelică, însă, devin una dintre cele mai integrate minorităţi etnice din Basarabia, dacă luăm în calcul cel puţin două indicii: primul