La finele lui februarie şi începutul lui martie 2012, cînd România pusese ceva condiţii pentru a vota, în Consiliul Uniunii Europene, debutul procesului de aderare a Serbiei la UE, am abordat, într-un dialog Tv cu Crin Antonescu, o chestiune care m-a preocupat încă din 2007: Sursa: EVZ

O dată intrată în NATO și Uniunea Europeană, nu s-ar cuveni ca România să-și depășească eternul complex de țară pricăjită și să adopte, cel puțin la Bruxelles, o poziție mai fermă în situațiile cînd se iau decizii cu votul tuturor ţărilor membre?

Mă grăbisem să folosesc taifasul cu președintele PNL pentru a aborda această problemă, deoarece:

1. Aflați în Opoziție, liderii USL, puternic sprijiniţi de artileria propagandistică a mogulului Dan Voiculescu, denunţaseră poziţia adoptată de Traian Băsescu şi de Cristian Diaconescu pe motiv că a dat României ipostaza unui partener impredictibil.

2. Dintr-un dialog Tv de pe vremuri, cînd nu ajunsese ditamai ștabul de partid, îl știam pe Crin Antonescu nu numai un istoric pasionat, dar şi un politician capabil să extragă din trecut învăţături pentru prezent.

Practicînd ceea ce în jargon gazetăresc se numește ridicat la plasă, am fixat chestiunea prestaţiei noastre la Bruxelles într-un context mai larg al destinului românesc:

Cel al relaţiei ţării noastre cu Marile puteri continentale și mondiale ale unei clipe istorice, de la Franţa lui Napoleon al III-lea pînă la URSS-ul lui Leonid Brejnev.

Crin Antonescu n-a sesizat prilejul de a afirma, în fine, polemizînd cu o îndelungă tradiție românească a slugărniciei, necesitatea de a fi în lumea de azi, și altceva decît nişte harnici dătători din cap.

Explicaţia lunecării lui Crin Antonescu pe lîngă acest prilej e simplă:

Traian Băsescu fusese cel care încercase – e drept iute revenind la normal - aventura unei Românii care nu se teme să se opună unei hotărîr